5.Suprarealismul
Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André Breton, pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador Dali.
În România[1], suprarealismul a fost teoretizat și practicat de revistele Alge și urmuz. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul subconstientului, al visului, al delirului în care spațiile umane scapă de controlul conștiinței. Generația a doua a suprarealiștilor români D.Trost și Gherasim Luca scriu și publică diverse manifeste, astfel încât curentul, care-și consumase in anii treizeci vigoarea la Paris, în 1947 își mută capitala la București. Cel mai de seamă poet suprearealist român rămâne totuși Gellu Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european.
Suprarealismul în cultura românǎ
Suprarealismul românesc s-a manifestat în:
literatură, prin autori ca:
Gellu Naum – considerat figura centrală a grupului suprarealist român (Vasco da Gama, Medium);
Paul Păun – poet și eseist influent (Marea de fiare);
Virgil Teodorescu – scriitor, teoretician și promotor al mișcării (Blana dinamitei);
Constantin Nisipeanu – (pentru poezia din perioada de început, influențată de suprarealism).
arte plastice, prin pictori precum:
Victor Brauner – unul dintre cei mai cunoscuți suprarealiști români la nivel internațional, membru al grupului lui André Breton la Paris;
Jules Perahim – pictor, grafician și scenograf, inițiator al grupului suprarealist de la București;
Marcel Iancu – deși mai cunoscut pentru Dadaism, a avut tangențe cu mișcările de avangardă, inclusiv suprarealismul.
teatru, prin dramaturgi ca:
Al. I. Ștefănescu – în piese care explorează subconștientul și ilogicul;
Gellu Naum – piese de teatru care folosesc elemente onirice și absurde, specifice suprarealismului (Insula. Cărțile cu Apolodor).
