Arta abstractă este denumirea pe care, începând cu cel de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, și-o revendică o serie de tendințe, de grupări, de creații - în general diverse, succedându-se nu fără o anumită atitudine polemică - care au la bază un protest împotriva academismului și naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci din așa zisă artă figurativă, și așezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volumi, ce ar trebui să exprime, în formă pură, acțiunea raționalității și sensibilității umane dar si gândurile cele mai ascunse și unele detalii ale personalității acestora ce sunt adânc îngropate în suflet așteptând să fie scoase la iveală.

  Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura și muzica sunt prin excelență abstracte - ele presupunând în același timp o sumă de legături cu irealul, și fiind, de regulă, neacceptate drept construcții, ci ansambluri controlate de logică - primii artiști atrași de abstracționism își manifestă, cu un sentiment de eliberare, întreaga încărcătură emoțională, sentimentală si senzitivă. Abstracționismul este tendința care acordă abstracțiunilor aceeași valoare cu a realităților concrete.

   Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind caracterizată de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori abstracţionişti sunt Vassily Kandinsky şi Piet Mondrian.